Povesti terapeutice


Puterea unei incurajari

Dante Gabriel Rossetti, artist şi poet faimos al secolului al XIX-lea, a fost abordat la un moment dat de un om mai în vârstă. Acesta avea la el câteva schiţe şi desene pe care l-a rugat pe Rosetti să le privească şi să îi spună dacă au vreo valoare, sau dacă măcar anunţau un potenţial talent.

Rosetti le-a privit cu atenţie şi şi-a dat seama imediat că erau fără valoare, fără nici un semn al vreunui talent artistic. Dar Rosetti era un om bun, şi i-a spus bătrânului, cât mai blând cu putinţă, că picturile aveau o valoare redusă. I-a părut rău, dar nu îl putea minţi pe acel om. Bătrânul a fost dezamăgit, dar a părut să se aştepte la concluziile lui Rosetti.
Şi-a cerut scuze că i-a răpit din timp şi l-a rugat să mai privească nişte desene, de această dată, ale unui tânăr student. Rosetti s-a uitat la al doilea set de desene şi imediat a fost entuziasmat de talentul pe care-l ascundeau. Acestea sunt bune, a exclamat. Tânărul are talent. Ar trebui ajutat şi încurajat în cariera sa artistică. Va avea un viitor strălucit dacă va munci din greu şi nu va renunţa.
Rosetti a observat cum bătrânul a fost profund mişcat de aceste cuvinte.
– Cine e tânărul artist? a întrebat. Fiul tău?
– Nu, a spus cu tristeţe bătrânul. Sunt eu, cel de-acum 40 de ani. Dacă aş fi auzit atunci cuvintele tale… Pentru că, vezi tu, am fost descurajat şi am renunţat prea devreme.

Adevarul, si numai adevarul!

Un fotbalist a fost chemat în instanţă ca şi martor. Era unul dintre acei jucători care nu ies în evidenţă, recunoscut pentru extraordinara sa modestie.
Cu mare jenă s-a îndreptat spre boxa martorilor, a jurat să spună adevărul, tot adevărul şi numai adevărul, după care a început să răspundă la întrebările preliminarii…
“Eşti jucător de fotbal?”
“Da, domnule, sunt.”
“Eşti talentat?” Fotbalistul s-a oprit pentru moment, şi a privit stingher prin sală. În cele din urmă, şi-a luat inima în dinţi şi a răspuns.
“Sunt un foarte bun fotbalist, probabil printre cei mai buni din ţară.”
Toţi cei prezenţi în sală au izbucnit în râs.
După proces, antrenorul l-a chemat pe fotbalist la el, spunându-i că a fost foarte surprins de lăudăroşenie lui.
“Ce puteam eu să fac, domnule antrenor?”, a răspuns trist jucătorul. “Eram sub jurământ.”
Fiecare dintre noi simţim în adâncul nostru că avem ceva minunat în noi, că suntem unici şi deosebiţi. Oare cum ar arăta viaţa noastră dacă am avea şi curajul să recunoaştem acest lucru şi să ne asumăm responsabilitatea pentru valorificarea a ceea ce suntem cu adevărat?

Cat este de greu!

Un profesor le vorbea studenţilor săi despre managementul stresului. A ridicat un pahar cu apă şi a întrebat audienţa:
Cât de greu credeţi că e acest pahar?
Răspunsurile studenţilor au variat de la 20g până la 500g.
Nu depinde de greutatea lui absolută. Depinde de cât de mult îl ţin în mână.
Dacă îl ţin pentru un minut, totul este în regulă, dacă îl ţin pentru o oră, voi simţi o durere în braţul drept. Dacă îl voi ţine o zi întreagă, va trebui să chem o ambulanţă. E exact aceaşi greutate, dar cu cât o ţin mai mult, cu atât devine mai grea.” le explică profesorul.
Dacă ne purtăm în continuu greutăţile în spate, mai devreme sau mai târziu, nu vom mai fi capabili să le ducem înainte, ele devin tot mai apăsătoare.
Cum trebuie să mai lăsăm paharul jos, să ne odihnim mâna pentru o vreme înainte de a-l ţine din nou, aşa e necesar ca periodic să lăsăm deoparte greutăţile, pentru a ne putea revigora şi a fi capabili să le facem faţă.
Mereu vor fi greutăţi pe umerii noştri. Dar, cu înţelepciune, vom şti şi să ne eliberăm de greutatea lor, pentru a ne odihni şi a ne relaxa.
Viaţa este scurtă! Indiferent de greutăţile pe care le avem, să ne reamintim mereu să ne bucurăm de ea.

De ce striga oamenii unii la altii
Într-o zi, un profesor înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:
– De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
– Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
– Dar de ce să ţipi atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întrebă din nou înteleptul.
– Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.
Maestrul întrebă din nou:
– Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:
– Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige din cauza distanţei şi mai mari.

Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor,suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.

În final, înţeleptul concluzionă, zicând:

– Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere. (Mahatma Ghandi)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s