Uniforma scolara NU este obligatorie prin lege

AU VOIE ELEVII SA INTRE LA ORE DACA NU POARTA UNIFORMA SCOLARA ?

Au voie elevii sa intre la ore daca nu poarta uniforma scolara obligatorie?Dupa doar cateva saptamani de la debutul anului scolar 2016-2017, tot mai multi parinti ne scriu pe adresa redactiei ca introducerea uniformelor obligatorii pentru elevi este un cosmar pentru familiile cu posibilitati financiare reduse, tinand cont ca pretul acestora variaza intre 200-300 de lei.

Ce se intampla daca parintii nu au bani sa cumpere uniformele obligatorii pentru elevi?

Teoretic, legislatia in vigoare nu permite unitatilor de invatamant sa interzica accesul elevilor care nu poarta tinuta vestimentara stabilita de conducerea scolii.

„Tinuta vestimentara sau lipsa elementelor de identificare nu poate reprezenta un motiv pentru refuzarea accesului in perimetrul scolii”, se arata in statutul elevilor, care a intrat in vigoare odata din anul scolar 2016-2017.

Practic, inca mai intalnim situatii in intreaga tara unde elevii nu sunt primiti la ore pentru ca nu poarta ori pentru ca nu au bani sa cumpere uniformele obligatorii impuse de conducere unitatii de invatamant.Parintii aflati in aceasta situatie disperata ne cer zilnic sfatul si ne intreaba ce pot face daca nu au bani sa le cumpere copiilor uniforme si acestia nu mai au voie sa intre in scoala. Practic, copiilor le este ingradit accesul la educatie, ceea ce este interzis prin Constitutia Romaniei.

Unitatile de invatamant care interzic elevilor accesul in scoli din cauza lipsei uniformei obligatorii, incalca reglementarile aduse de Statutul Elevului, iar astfel de situatii trebuie aduse la cunostinta Ministerului Educatiei si Inspectoratului Scolar Judetean, care vor analiza situatia si vor lua masurile corespunzatoare in acest sens.

Mai mult decat atat, precizam ca uniforma scolara NU este obligatorie prin lege in anul scolar 2016-2017, ci decizia de a impune sau nu o anumita tinuta vestimentara este la latitudinea fiecarei unitati de invatamant preuniversitar.

In plus, scolile nu pot nici sa sanctioneze eleviii cu scaderea notei la purtare pentru lipsa uniformei. Anul scolar trecut, o scoala din Bucuresti a fost sanctionata cu 1.000 de lei de Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD) pe motiv ca reprezinta „discriminare indirecta” prevederea din regulamentul unitatii de invatamant referitoare la scaderea notei la purtare in cazul in care nu este folosita uniforma.

Conform statutului elevilor, acestia nu pot fi sanctionati sau mustrati in fata clasei.

Atentie! Elevii nu pot fi supusi unei sanctiuni colective!

Profesorii pot sanctiona elevii cu scaderea notei la purtare cu un punct pentru fiecare 10 absente nejustificate pe semestru din totalul orelor de studiu sau la 10% absente nejustificate din numarul de ore pe semestru la o disciplina sau modul.

Cunoasteti cazuri in care elevii au interdictia de a intra in scoli pentru ca nu poarta ori nu detin uniforme scolare? Va rugam sa descrieti situatia la sectiunea de comentarii de mai jos!

Anunțuri

Gheba, omul care a scos la tablă o ţară întreagă

şi noi am învăţat după „Gheba” !!!

Omul care a scos la tabla tara intreaga, profesorul Grigore Gheba scoate o culegere de matematica la 91 de ani

Cel mai cunoscut autor de culegeri de matematica din Romania , profesorul Grigore Gheba, asteapta in aceste zile sa-i apara o noua lucrare, „Teme fundamentale in studiul matematicii – Clasele IV-X”.

Culegerea, prima pe care venerabilul profesor nu o testeaza mai intii pe elevii sai, are pe coperta „figura Gheba”, model geometric ce a limpezit ani de-a rindul mintile elevilor. Intr-o dimineata nehotarita de primavara din anul al 91-lea al existentei sale, Grigore Gheba a facut roata cu gindul peste intimplarile ce-i umplu fiinta: anii de scoala, anii de razboi si de lagar, doua neveste, copiii, o iubire care l-a readus din morti, altele mai mici ce doar i-au reamintit ca e in viata.

Si culegerile de matematica, 34 la numar, tiparite in peste sase milioane de exemplare. Rândurile de mai jos incearca sa recompuna povestea profesorului Gheba.

Omul care a scos la tabla tara intreaga.

Anii de scoala

M-am intilnit cu profesorul – si generalul in retragere – Grigore Gheba in sufrageria casei sale, din cartierul bucurestean Drumul Taberei, si am impartit pentru citeva ore aceeasi masa acoperita cu sticla sparta la unul dintre colturi.

„M-am nascut intr-un sat de munte din judetul Vrancea, se cheama Poienita – Dumitresti, ca unul dintre cei sapte copii ai unei familii sarace.

Mama mea, Maria, punea gaz in lampa doar simbata si duminica, in restul saptaminii culegeam surcele ca sa tin focul treaz in soba si sa pot face socoteli cu condeiul pe tablita din piatra moale.

Lucram dintr-o carte, „1001 de probleme de matematica” se numea, primita de la un unchi, inspector de matematica”, povesteste profesorul Gheba.

Baiatul nu implinise inca 12 ani cind stia pe dinafara cartea de probleme, stirnind uimirea unchiului.

La imboldul acestuia, intr-o dimineata, Maria Gheba arunca intr-o traista patru oua fierte linga un pumn de mamaliga si, cu Grigore de mina, o lua peste dealuri, cale de 30 de kilometri pe jos, sa-si dea feciorul la liceul din Rimnicu-Sarat.

Ajunsera inainte de caderea soarelui, plini de praf si flaminzi.

Femeia incepu sa plinga fara sa poata spune de ce.

Ii agata copilului traista pe umar, facu o cruce mare cu dreapta si-l impinse pe poarta scolii.

Puiul de taran intra intr-un hohot de ris. Uniformele apretate din banci se hlizeau de opincile lui. Se oprira doar cind directorul Gherda isi slobozi glasul catre nou-venit:

„Ce stii tu din matematici, baiete !?”.

„Stiu tot din cartea asta!”, indrazni Grigore, scotind din traista cartulia de la unches. Peste clasa se lasa o tacere curioasa.

„Ia scrie-mi tu pe tabla trei milionimi Citește în continuare

Cum sunt dascălii copiilor noştri?

Ce mai înseamnă, astăzi, un profesor bun?

O întrebare ce îndeamnă la reflecţie, fie că suntem părinţi, fie profesori, pentru a penaliza derapajele din sistemul de învăţământ, pentru că şi părinţii şi dascălii de bună credinţă  sunt într-o singură tabără: a celor care vor un sistem de învățământ bun pentru principalul beneficiar: elevul.

J. Walker (2008) în lucrarea 12 Characteristics of an Effective Teacher afirmă că profesorul trebuie să fie:

Pregătit – vine în clasă în fiecare zi pregătit să predea așa cum trebuie;

Pozitiv – are o atitudine optimistă referitor la profesia didactică, se simte bine în meseria pe care o practică și este optimist referitor la elevi;

Are așteptări înalte față de TOȚI elevii săi;

Este creativ în modul în care își gândește activitatea didactică;

Este corect în modul în care își tratează elevii;

Personalizează relația cu elevii – se dovedește o persoană ușor de abordat de către aceștia;

Dezvoltă un sens al apartenenței la clasă: elevii se simt bineveniți la școală;

Este capabil să admită că a greșit atunci când acest lucru se întâmplă;

Are un dezvoltat simț al umorului;

Își respectă elevii și nu oferă – în mod deliberat – ocazii ca aceștia să se simtă stânjeniți/rușinați;

Este o persoană care știe să ierte și nu poartă ranchiună;

Demonstrează compasiune și elevii simt într-adevăr că profesorul este preocupat de problemele lor și că i le pot spune.

Suprapuneți această listă peste profilul dascălilor copiilor dumneavoastră (sau peste profilul colegilor – în cazul în care sunteți cadru didactic) şi veţi avea, cu siguranţă, o imagine mai clară a realității…

E nevoie de o nouă revoluție: cea a eliberării copiilor de sub prejudecățile adulților.

„Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat pe din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi… Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.” – Constantin Noica

Vreau sa va prezint, mai jos, un articol excelent, bine argumentat si foarte documentat, despre invatamantul obligatoriu, din care mi-am permis sa selectez si sa preaiu aici cateva idei fundamentale:

„Priviți examenul de capacitate de anul acesta sau cel de bacalaureat de anul trecut. Ce importanță are dacă un elev a bifat subiectivă și altul predicativă iar cel de-al treilea atributivă? Câți dintre adulți  știu asta? De ce soarta unui copil să depindă de ceea ce nici specialiștii cu studii și doctorate nu știu bine? Sau de ce cheltuim milioane de lei cu camere video de supraveghere – Big Brother – când copiii sunt împinși într-o competiție nenaturală, neomenească? Dacă scopul vieții este fericirea, de ce tot acest stress artificial provocat, în care anual sunt împinși sute de mii de elevi, familii și profesori care încearcă, lăsând la o parte orice urmă de moralitate (dacă le-a mai rămas), să  se lupte între ei, pentru, de fapt, o nefericire? Răspunsul e simplu: pentru că, aruncându-i unii împotriva celorlalți, pot fi stăpâniți, mânuiți, manipulați. Asta e sarcina sistemului de educație imaginat și creat de slujbașii lui Friedrich cel Mare acum 200 de ani.

Dar cea mai mare invenție a școlii tradiționale a fost banca de școală. Oricâte opresiuni ar fi imaginat adulții împotriva spiritului viu al copiilor, cu oricâte pedepse, nu puteau opri copiii să se miște. Mișcarea este forma primordială și fundamentală de expresie a vieții și a independenței individului. Trebuia găsită o soluție de încătușare a spiritului, iar aceasta a fost banca. La început erau bănci lungi ca cele de la căminele culturale sau ca la nunțile de la cort, dar copiii lunecau pe sub ele. Apoi s-au inventat cele cu scaunul legat de bancă, mai întâi pentru șase elevi, să nu poată ieși din ea, apoi,  pentru patru sau doi, în sfârșit, pentru unul, pe măsură ce se vorbea de drepturile copilului. Au fost implicați cercetători care au studiat poziția, forma și anatomia copilului, proiectând bănci din ce în ce mai ergonomice, cu scaune rabatabile, etc. S-a observat, totuși, că e nevoie și de mișcare și au fost create pauzele și introduse orele de educație fizică pentru a evita deformarea coloanei vertebrale. E ca și când ai cere unei persoane să meargă într-un picior și, când obosește, să schimbe pe celălalt, uitând că un mers normal, cu ambele picioare și în ritm propriu nu duce la oboseală. Prin bancă, disciplina a fost luată sub control de către autorități, astfel încât primul lucru pe care îl învață orice copil care merge la școală este să stea în banca lui, să facă ce i se spune și să răspundă când e întrebat.

Toată această  uriașă industrie care nu dă faliment deoarece are clientela asigurată obligatoriu, care merge din ce în ce mai prost, pentru că numai dacă merge prost poate cere bani mai mulți, dacă  ar merge bine n-ar mai fi nevoie de bani mai mulți, este susținută  de teorii pedagogice din ce în ce mai sofisticate. De la Taxonomia obiectivelor educaționale a lui Bloom (1956), care funcționează  încă în practica școlii românești și despre care Bloom însuși spunea prin 1990, că, pe baza ei poți crește pui în incubator, nu spirite umane (întrebați-l pe profesorul Nicolae Sacaliș, a vorbit cu Bloom, văd că a lansat recent o carte)   la elaborarea standardelor educaționale în America, prin anii ’80, pe care ne străduim, cu sârg, să le introducem și la noi, și până la învățământul bazat pe competențe pentru crearea societății bazate pe cunoaștere – knowledge-based society- clamat de documentele UE ( noi am construit, într-o vreme, societatea socialistă multilateral dezvoltată, cu mult înaintea UE!), toate aceste teorii merg pe linia inaugurată de prusaci în urmă cu 200 de ani. Copilul, dibuit, ici-colo, de unele mari spirite ca Ellen Key, Maria Montessori sau Celestin Freinet, a fost îngropat sub imense mormane de legi și regulamente în care, pentru state, e doar o resursă umană ( Vezi Legea Educației nr. 1/2011, art. 2(2) și sutele de regulamente și metodologii pe site-ul MECTS, pe care nici juriștii nu le pot descâlci!). Și, ca orice resursă, trebuie folosită de cineva, așa cum și boul e o resursă pentru cel care nu are tractor.

Întreaga educație se bazează pe o prejudecată, o premisă falsă: aceea că adulții fac copii și că ei îi formează și îi modelează după proiecte naționale și internaționale. Noi, românii, dintr-o țară de informatori, ne-am transformat într-una de formatori. E la modă.

Mii de ani oamenii au fost convinși că soarele se învârtește în jurul pământului. Când, în sfârșit, a venit unul care să le spună că  e invers, l-au ars pe rug. Au mai trecut câteva sute de ani pentru a accepta cu toții acest nou fapt. La fel e și cu această prejudecată.  În urmă cu peste 100 de ani (1907, cînd la noi pornea răscoala de la Flămânzi) o femeie, prima femeie medic din Italia, Maria Montessori, a spus lumii: COPILUL ESTE CREATORUL ADULTULUI. CARACTERUL ȘI PERSONALITATEA SUNT PROPRIA CREAȚIE A COPILULUI. A fost exilată din Italia, a fost urmărită de fasciștii lui Mussolini pentru a fi ucisă, a fost complet ștearsă de comuniști din istoria educației și pedagogiei, a fost dată uitării de pedagogiile și universitățile din statele așa-zis democratice, deși cercetările recente din neuroștiințe  îi validează spusele.

În această epocă a libertății, a comunicării globale, copiii răspund oprimării și controlului total, ignorării legilor naturale ale dezvoltării lor, în mod neconștientizat, în școlile publice de pe toate meridianele prin creșterea gradului de violență. Statele cheltuiesc milioane de dolari și de euro pe proiecte de prevenire și reducere a violenței școlare. Școlile seamănă, din ce în ce mai mult, cu pușcăria. Jandarmii și polițiștii păzesc la porțile școlii. Recent, un ministru al educației a propus introducerea cazierului școlar. Inutil. Sclavii s-au eliberat prin răscoale, proletarii prin revoluții, de vreo sută de ani asistăm la mișcări pentru eliberarea femeii (de sub prejudecăți, desigur, altfel e liberă!). E nevoie de o nouă revoluție: cea a eliberării copiilor de sub prejudecățile adulților. Ultima. Non-violentă. Pentru că adulții nu fac copii. Ei fac sex.”

Articolul complet il gasiti aici

Draga Domnule Profesor,

Școala ne spală creierul și nu e vina dascălilor

1. Școala ar trebui să încurajeze greșelile, nu perfecțiunea !

Când un elev ia nota 6, accentul este pus pe faptul că lipsesc 4 puncte până la perfecțiune.

Cum ar fi dacă profesorii ar spune:

Bravo, felicitări că ai luat 6, pentru că data trecută ai luat 5 !

Este un progres extraordinar !

…Si apoi, după o vreme… hai să vedem cum putem ajunge la nota 7…

În schimb, școala promovează mentalitatea premiantului:

Ia uite ce note bune a luat Mitică !

Din nefericire și Mitică, deși a luat 10 pe linie, când vrea să se descurce în viață, constată că abilitatea de a învăța de 10 nu e plătită la fel de bine ca abilitatea de a accepta refuzurile atunci când faci o vânzare !

Mitică ajunge atunci din performer în clasă un performer al dezamăgirii și începe să își “distribuie” negativitatea în jur, acuzându-i pe cei fără școală care ajung bogați !

De fapt, cei fără școală sau care au fost slabi la învățătură, dar care și-au creat propriul lor mecanism de dezvoltare a stimei de sine, înțeleg că o GREȘEALĂ e un semnal necesar pentru corecția de parcurs, nu o cădere în dizgrație.

Concluzie: avem nevoie de o școală care încurajează greșelile ca parte importantă din PROGRES, nu perfecțiunea, ca parte impotentă pentru succes…

Cum ?

Prin schimbarea felului în care profesorii și elevii dau feedback ! 

2. Școala ar trebui să încurajeze cooperarea, nu competiția…

Premiantul Mitică le arată el tuturor colegilor de clasă că e cel mai bun …

Și ? Ce este cu asta ?

Peste 10 ani, când Mitică va încerca să se descurce într-o lume antreprenorială, le va arăta tuturor cât de bun este în continuare și va avea foarte multă dreptate și foarte puțini bani…

În lumea reală, cei care cooperează câștigă mult mai mult decât cei care pun accentul pe competiție…

Nu spun că nu e nevoie de competiție… dar e important ca lupta aceasta să fie percepută ca un joc, nu ca un război, iar copiii trebuie îndrumați să o perceapă ca joc, altfel vor avea înclinația naturală să o ducă la extrem…

Ar trebui să se pună accent mai mare în școli pe cooperare…

Din păcate, în multe școli încă se întâmplă invers…

Concluzie: avem nevoie de o școală care să învețe copiii cum să lucreze în echipă, să socializeze și să influențeze cu integritate.

Cum ?

Mărind foarte mult procentul de timp petrecut în clasă (sau afară) cu jocuri experiențiale din care să rezulte importanța cooperării.

3. Școala este un loc excelent pentru copii – să învețe ce înseamnă conviețuirea în colectivitate (oricum, le ocupă mare parte din timp)

Focalizarea atenției copiilor ar trebui să se facă pe relaționarea armonioasă dintre ei, pe felul în care leagă relații și formează grupuri.

În consecință, când le vin copiii acasă de la școală, părinții ar trebui să pună întrebări mai performante decât clasicele:

Ce-ai făcut azi la școală ?… Ce răspunsuri ai dat azi la școală ?

sau

Ce note ai luat ?… da’ Mitică ce notă a luat ?

Să întrebe de exemplu:

Ce întrebări ai pus azi la școală ?

sau

Ce lucruri noi/interesante ai aflat azi despre/de la colegii tăi ?

sau

Ce activități ați făcut azi împreună la școală ?  Cine cu cine a legat prietenii și de ce ?

și mai ales:  Cum v-ați distrat azi la școală ?

Genul acesta de întrebări ar direcționa mintea copilului spre cooperare, nu spre competiție .  Îi va sugera că sunt și alte lucruri importante, decât notele și Mitică…

4. Școala poate fi un loc minunat în care copiii să învețe că în orice există o lecție. Și în frustrări și în bucurii și în nedreptăți și în adevăruri și în distracție și în disciplină…

Când copilul este frustrat ori nemulțumit, părintele ar putea să întrebe până când primește un răspuns:

Ce ai invățat din asta ?

Dacă ar fi să existe o lecție de viață pentru tine în asta, care ar fi aceea ?

Dar din interacțiunea lui Mitică și Popică ce ai putea să înveți tu ?…

5. Școala poate fi locul în care întalnești oameni care ulterior îți pot schimba destinul, și asta mai ales datorită faptului că au avut timp să te cunoască

Este un fapt bine documentat că multe dintre afacerile de succes ale omenirii au pornit de la prietenii legate în școli, așa că o cooperare bună la școală crește șansele de cooperare eficientă după școală…

Pentru acest scop, părinții ar putea să își întrebe des copiii:

Cine îți place dintre colegii de la școală ? Dar dintre profesori ? Ce îți place la ei ?

–  Citeste mai mult la:

http://www.andyszekely.ro/daca-azi-as-fi-elev-uite-asa-m-as-revolta/

http://www.andyszekely.ro/cum-ne-spala-scoala-creierul-si-cum-sa-facem-bani-din-asta/