Au fost trei teme în esența conferinței, relevante pentru ce vreau să discut. Una dintre ele e extraordinara dovadă a creativității umane în toate prezentările de până acum și în lumea de aici, prin varietatea și gama largă a prezentărilor. A doua e că ne aflăm în situația că habar n-avem ce va fi în viitor. N-avem nici cea mai vagă idee despre ce-ar putea ieși.
Mă interesează învățământul, de altfel constat că pe toți îi interesează. Nu-i așa? Mi se pare interesant când ești la o petrecere și spui că lucrezi în învățământ… îi vezi cum se albesc la față. Dar dacă-i întrebi despre educația lor, te pun la perete. Pentru că e unul din lucrurile la care ținem mult. Am dreptate? La fel ca religia, banii și alte lucruri. Sunt deci foarte interesat de educație și cred că toți suntem. Avem un mare interes personal, parțial pentru că educația e cea care ne va duce la viitorul greu de imaginat. Hai ne gândim: copiii care încep școala anul acesta se vor pensiona în 2065. Nimeni nu are habar cum va arăta lumea peste 5 ani. Și totuși trebuie să-i educăm pentru viitor. Impredictibilitatea aceasta e extraordinară.
Iar a treia parte – suntem totuși de acord cu toții – sunt aptitudinile extraordinare ale copiilor, aptitudinile de a inova. Aseară Sirena a fost o minune, nu-i așa? Ați văzut ce poate să facă. Excepțională, dar nu atât de excepțională în raport cu vârsta copilăriei. E o persoană extraordinar de dedicată care și-a descoperit un talent. Eu afirm că toți copiii au talente extraordinare, iar noi le risipim, fără milă chiar.Vreau să vorbesc despre educație și despre creativitate. Eu afirm că acum creativitatea e la fel de importantă în educație ca scrisul și cititul, și ar trebui să-i dăm aceeași importanță.
Am auzit recent o poveste și-mi place s-o spun, despre o fetiță la ora de desen; avea 6 ani, stătea în spate și desena. Învățătoarea spunea că fetița nu e niciodată atentă, dar la orele de desen era. Uimită învățătoarea s-a dus la ea și a întrebat-o: „Ce desenezi?” Iar fetița a spus: „Îl desenez pe Dumnezeu.”Învățătoarea a spus: „Dar nimeni nu știe cum arată Dumnezeu.” Iar fetița a spus: „O să afle imediat!”(Râsete)
Când fiul meu avea 4 ani, în Anglia a jucat în piesa „Nașterea Domnului”. Vă amintiți povestea? În fine, James l-a jucat pe Iosif și ne-am bucurat. Consideram că e unul din rolurile principale. Am umplut locul cu „agenți” în tricouri: „James Robinson ESTE Iosif!” El nu avea nimic de spus, dar știți partea când intră cei 3 regi. Intră cu daruri, aduc aur, tămâie și smirnă. Chiar așa s-a întâmplat. Eram în sală și cred că au greșit ordinea. Că l-am întrebat apoi pe James dacă așa trebuia. „Da. De ce, am greșit?” Au schimbat ordinea, zic eu. Cei trei băieți au intrat – copii de 4 ani cu șervete pe cap – și au adus niște cutii. Primul a spus: „Îți aduc aur.” Al doilea: „Îți aduc smirnă.” Iar al treilea: „Îți aduc tămâioasă.”(Râsete)
Vedem în toate astea cum își asumă copiii riscuri. Și dacă nu știu, tot încearcă. Am dreptate? Nu se tem de greșeli. Nu spun că a greși e totuna cu a fi creativ. Dar știm că dacă nu ești gata să greșești, nu vei crea niciodată ceva original. Dacă nu ești gata să greșești. Până la maturitate majoritatea copiilor pierd acestă calitate. Ajung să le fie frică să greșească. Conducem companiile în felul acesta, stigmatizăm greșelile. Acum în sistemele naționale de învățământ greșelile sunt cel mai rău lucru posibil. Iar rezultatul e că educăm oamenii să-și piardă capacitățile creative. Picasso a spus odată că toți copiii se nasc artiști. Problema e să rămânem artiști pe măsură ce creștem. Eu sunt convins că pe măsură ce creștem creativitatea nu apare, ci dispare. Mai precis, dispare în urma educației. De ce oare?
Ne-am mutat din Stratford în Los Angeles și vă vorbesc puțin despre tranziție. Dar e surprinzător când te muți în SUA și umbli prin lume: toate sistemele de învățământ din lume au aceeași ierarhie a materiilor. Toate, nu contează unde mergi, deși ai crede că diferă. Primele sunt matematica și limbile, apoi disciplinele umaniste, iar la coadă sunt artele, peste tot pe Pământ. Și aproape în orice sistem e o ierarhie în cadrul artelor: arta și muzica au de regulă un statut mai important decât teatrul și dansul. Nu există niciun sistem de învățământ unde copiii să învețe zilnic dansul, așa cum învață matematică. De ce? De ce nu? Cred că e important; și matematica e importantă, dar și dansul. Copiii dansează mereu dacă au voie. Toți dansăm. Toți avem un corp, nu? Adevărul e că pe măsură ce cresc, îi educăm progresiv de la talie în sus. Apoi ne concentrăm pe cap. Mai ales pe o parte. Citește în continuare